Tineri Măcin

Haideţi să ne ajutăm, să încercăm să facem lucrurile temeinic.
Iniţial mă gândeam la un ONG dat fiind faptul că am făcut ceva voluntariat în studenţie şi încă mai fac. Însă nu vreau să trec direct la crearea formei fără fond, fără fundaţie. Aşa că propun să ne organizăm sub forma unui grup informal de tineri care să desfăşoare activităţi de tineret, să încerce să aducă soluţii la problemele tinerilor şi care să pună osul la treabă şi în cazul proiectelor şi iniţiativelor apărute în zonă. Propun o schimbare durabilă prin paşi mărunţi. Nu ne priveşte ce face primarul cu maşina sa, nici ce marcă este asta, ne interesează numai ca instituţiile statului să funcţioneze cât mai bine şi să slujească cetăţenii. Teoretic lucrurile sunt clare, însă nu ştiu câţi dintre noi ne cunoaştem drepturile şi obligaţiile.
Cu unii dintre cei care au citit aceste prime doua texte cred că mă voi întâlni în vacanţa de iarnă, dacă sunt în Măcin. Sper că atunci vom discuta în detaliu şi mai clar.

Primul lucru pe care l-am auzit atunci când am început să vorbesc despre acest proiect a fost: Nu se poate, nu ai cu cine.

Replicile (căci am auzit-o de mai multe ori) veneau din partea unor tineri de vârste apropiate de a mea. Un fel de lasă că ştim noi prematur. Oameni care pornesc cu nu-ul în faţă, înainte de toate, înainte de orice, înainte de a asculta ce ai de spus.

Vă prezint o poveste ale cărei trei personaje sunt Johnny, Adi şi Lucian.

Johnny are 20 de ani şi e student la un colegiu american oarecare. Face 20 de minute până acasă dar şi-a dorit să locuiască în campusul studenţesc, unde are de toate: cantina, un job de 3 ore în 3 zile ale săptămânii, bibliotecile, sălile de curs, colegii şi prietenii. Studiază psihologie şi e pasionat de modă. În liceu a studiat designul vestimentar şi chiar doreşte să facă un master pe streetwear (moda străzii) sau o combinaţie între modă şi antropologie. A făcut 10 ani de înot şi se mai duce în week-end-uri la bazinul din campus. Are în faţă un viitor strălucit.

Adi e bucureştean. Are 21 de ani, e în ultimul an la Finanţe-Bănci, la ASE – „Asta înseamnă Academia de Studii Economice, nu Spiru, nu Cantemir, nu altceva”, ţine să menţioneze. E pasionat de fotografie, spune că nu a rămas niciun colţ din cartierul lui (Vitan) nefotografiat. Are 2 joburi: unul în week-end, la un call-center în germană şi unul part-time la un ziar economic, vecinul său recomandându-l. Vrea să plece la Viena să facă un master în management financiar sau pieţe de capital. „Mi-ar plăcea să lucrez în Elveţia, Germania sau Austria pentru că ştiu foarte bine germana şi pentru că admir cum funcţionează piaţa, cea mai mare economie din UE de fapt. Plus că am făcut Liceul German din Bucureşti, ştiu germană mai bine ca engleză şi franceză”. Adi le-a-ncercat pe toate: la Şcoala de Artă din Bucureşti a făcut vioară, pian, puţin teatru, grafică, apoi a învăţat webdesign şi a făcut nişte bani din asta, a jucat fotbal la juniorii Sportului Studenţesc, are chiar două meciuri în prima ligă. Era fundaş. „Îmi plăcea la nebunie când jucam la Sportul, am rămas cu nişte amintiri frumoase şi cu nişte prieteni pe viaţă. Însă am hotărât că viitorul meu este în altă parte.”

Lucian e provincial, venit dintr-un sat din Călăraşi la facultate în Bucureşti. A încercat la Academia de Poliţie apoi, după un an de stat acasă  a intrat la Jurnalism, la taxă. „Era bine să fi intrat la Poliţie, nu mai plăteam nimic, mai primeam şi soldă pe deasupra, iar jobul îl aveai asigurat la absolvire.” Nu a primit cămin şi a stat prin diferite  locuri prin Bucureşti. „La Universitate unele facultăţi nu prea au locuri în cămine, de exemplu Matematica nu are deloc. Acum cunosc Bucureştiul foarte bine, dar nu mă ajută căci nu sunt taximetrist, am stat în vreo 8-9 cartiere diferite. Acum muncesc pe un salariu destul de mic pentru a mă-ntreţine-n Bucureşti, încă depinde de-ai mei. Îmi trimit mâncare şi bani. Cred că voi face un master la distanţă sau deloc. Sau plec la muncă în Grecia, Spania sau Italia. Am colegi de şcoală care au maşini, bani şi case nou-construite în satul meu, colegi care nu au mai stat pe gânduri şi au plecat imediat după liceu sau profesională afară. Lumea îi respectă. La mine e ca-n bancul ăla: a lu’ cutare s-a făcut fotbalist, a lu’ cutare hoţ la italieni, numa’ tu te-ai găsit să dai la facultate ! Momentan nu am nimic.”

Povestea poate suferi oricât de multe nuanţe: Adi poate fi şi timişorean, clujean, braşovean sau gălăţean, iar lista de oportunităţi şi informaţii la care au avut acces Adi şi Johnny poate fi oricând extinsă. Egalitate de şanse ? Nema. Adică vax, zero. Mai adaug şi modul în care s-ar prezenta Johnny în comparaţie cu românii: zâmbind, sigur pe sine, privindu-te în ochi. Lucian şi Adi ar evita să te privească în ochi, Adi vorbindu-ţi uşor pe nas, ironizând tot ce ţine de economie şi produse româneşti, iar Lucian ar tremura şi s-ar gândi la ce va mânca săptămâna viitoare tot timpul discuţiei, poate şi la CV-ul de care încă nu e mulţumit.